Cazurile din instanțe au mereu darul de a surprinde, mai ales atunci când legea se schimbă și practicienii sunt nevoiți să găsească soluții echilibrate. Uneori însă, rezultatul final pare să contrazică intenția legiuitorului. Două hotărâri recente – una din București, alta din Oradea – ilustrează foarte bine această tensiune între litera legii și spiritul ei.
În 2023, un tânăr șofer din București a fost oprit în trafic și testat pentru droguri. Rezultatele de laborator au arătat prezența de THC în sânge, 0.008 µg/ml, alături de metaboliți. Din punct de vedere clinic, nu exista niciun semn că ar fi consumat recent: era coerent, echilibrat, orientat. Cu toate acestea, legea sancționează nu doar starea vizibilă de influență, ci și simpla prezență a substanței psihoactive.
Instanța l-a condamnat la un an de închisoare, dar a dispus amânarea aplicării pedepsei pe o perioadă de doi ani. Aceasta însemna că tânărul nu ajungea la închisoare, dar era supravegheat: trebuia să meargă periodic la probațiune, să anunțe schimbările de locuință sau de muncă și să accepte vizitele consilierului. În plus, dacă ar fi comis o altă infracțiune, amânarea s-ar fi revocat și pedeapsa s-ar fi pus în executare.
Un detaliu interesant: instanța nu a dispus nici muncă în folosul comunității și nici interzicerea dreptului de a conduce. Astfel, șoferul a rămas cu permisul în buzunar, chiar dacă fusese depistat cu urme de canabis în sânge.
Pentru 2023, această soluție părea rezonabilă. Era la prima abatere, recunoscuse fapta, nivelul detectat era scăzut, iar filosofia Codului penal era că reintegrarea socială merită să fie încercată prin supraveghere, nu prin privare de libertate.
Avansăm doi ani, la Oradea, unde Curtea de Apel a judecat un alt caz, de această dată de conducere sub influența alcoolului.
În iulie 2024, un bărbat de 37 de ani, electrician, tată al unui copil minor, a fost oprit în trafic la ora 8 dimineața. Etilotestul a indicat 0,44 mg/l în aerul expirat, iar analizele de sânge au confirmat: 1,13 g/l la prima probă, 0,98 g/l la a doua. Era peste limita legală de 0,80 g/l, deci infracțiune.
Interesant este că la examenul clinic nu prezenta niciun semn vizibil: era coerent, orientat, ordonat, nu avea probleme de echilibru, nu prezenta halenă alcoolică. Totul indica faptul că băuse cu o seară înainte, nu dimineața. În plus, nu a comis alte abateri în trafic.
Judecătoria l-a condamnat la 9 luni de închisoare cu suspendare și muncă în folosul comunității. În apel însă, Curtea de Apel Oradea a văzut lucrurile diferit. Judecătorii au spus explicit că soluția echilibrată ar fi fost amânarea aplicării pedepsei. Numai că, între timp, legea se schimbase: prin Legea 172/2024, intrată în vigoare în iunie 2024, amânarea nu mai era permisă pentru art. 336 C.pen. (conducerea sub influența alcoolului sau drogurilor).
Instanța s-a văzut astfel pusă într-o situație paradoxală: ori condamnare, ori renunțare. A ales a doua variantă. Concret, a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei și a aplicat doar un avertisment.
Cu alte cuvinte, un șofer cu alcoolemie peste 1 la mie a rămas doar cu un avertisment judiciar, fără suspendare, fără supraveghere, fără obligații în folosul comunității.
Aceste două hotărâri puse alături arată un contrast izbitor.
Legea a fost gândită pentru a „întări sancțiunile” și a elimina amânările. Dar în practică, judecătorii au considerat că nu e echitabil să condamne oameni aflați la prima greșeală, cu circumstanțe personale favorabile și cu alcoolemii apropiate de limita minimă. Și atunci au ales instrumentul cel mai la îndemână: renunțarea.
Rezultatul final? Mai blând decât cel pe care legiuitorul încercase să îl înlăture.
Aceste cazuri deschid o discuție mai largă despre filosofia sancțiunilor. Care este scopul pedepsei? Prevenirea? Reeducarea? Protejarea societății?
Poate fi pusă întrebarea: nu era mai eficient ca acești oameni să fie ținuți sub o formă de control judiciar minim, în loc să li se dea un simplu „nu mai face”? Sau, invers, nu e mai echitabil să nu împovărezi sistemul de probațiune cu persoane care au comis fapte izolate, cu gravitate redusă?
Pentru șoferi, diferența este enormă.
Din perspectiva siguranței rutiere, întrebarea devine inevitabilă: care dintre cele două soluții protejează mai bine societatea?
Paradoxul dintre amânare și renunțare arată că uneori, atunci când legiuitorul vrea să fie mai dur, practica judiciară găsește căi de echilibrare. În încercarea de a elimina blândețea amânărilor, s-a ajuns la o blândețe și mai mare, prin renunțări.
Este acesta un eșec al legii sau o dovadă de flexibilitate a judecătorilor? Depinde cum privești lucrurile. Dar e limpede că, în domeniul infracțiunilor rutiere, unde pericolul social este foarte ridicat, societatea așteaptă coerență.
Deocamdată însă, între litera legii și realitatea din instanțe, există o discrepanță pe care doar timpul – și poate o nouă intervenție legislativă – o va corecta.
Cele două hotărâri pot fi accesate aici:
📌 Pentru a vizualiza documentele aveți nevoie de cont pe www.rejust.ro – platformă gratuită, site oficial al CSM. – aici hotărârile pot fi căutate cu link direct, sau tastând codul RJ (cod rejust) pentru fiecare în parte;
Textul de mai sus exprimă analiza și opinia personală a avocatului Petrov Georgiana, pe baza unor hotărâri judecătorești și modificări legislative. Informațiile sunt prezentate cu scop informativ pentru a cunoaște practica judiciară și educativ. Ele nu înlocuiesc consultanța juridică individuală și nu trebuie considerate o soluție aplicabilă automat în cazul tău.
